hoSTIUcARTA.ro: De (re-)rerum naturaC
hoSTIUcARTA.ro: De (re-)rerum naturaC
Cu fiecare vizită a spaţiului “underground” al Galeriei Calea Victoriei 12C trăiesc, mai mult sau mai puţin disimulat, bucuria rastignită de a fi ajuns să trăiesc “blestemul” vremurilor interesante.
Amintesc, de pildă, că până în 1989, ideea de underground denumea un tip de artă contestatară, în principal cu adresă politică, legată de “poprirea” libertăţilor omului, de readucerea elanului creator la linia sănătoasă a partidului unic. Nu de puţine ori, accesul în aceste spaţii era controlat cu asupră de măsură chiar de organizatori, pentru că era suficient ca un singur turnător să ghicească, să dibuie cine ştie ce intenţie etică, cine ştie ce comentariu disimulat, pentru a-şi manifesta vigilenţa “descoperind colectivului fapta nedemnă de o societate comunistă.” În consecinţă, afară de momentul vernisajului, locurile artistice ale sub-pământului erau firav şi timid populate, cel mai mult de o mână de temerari elitişti critici, foarte posibil pentru că, în eventualitatea în care ar fi fost interogaţi de „organ”, aceştia puteau oferi răspunsuri satisfăcătoare interpelatorilor.
Astăzi, după mai bine de un sfert de veac de la „dezlegarea la libertate”, constaţi – cu tristeţe? cu nedumerire? împăcat? – că un spaţiu asemănător, pe care îl putem numi cu simpatie tot underground (pentru că este posibil, pentru că, într-un fel, continuă o tradiţie a elitei), este la fel de anemic populat de iubitorii artei. Să se fi împlinit „proorocia” lui Virgil Tănase, care, la o vreme, atrăgea atenţia asupra şocantei similarităţi de conţinut dintre lumea capitalistă şi cea comunistă, despărţite realmente, substanţial, numai de un grad superior de libertate? De o frânghie mai lungă, în capitalism? De calitatea superioară a gratiilor? Sau, pur şi simplu, aceasta este realitatea, starea crudă a lumii – sunt, cu adevărat, foarte puţini cei cu adevărat interesaţi de artă ca salvare, ca eliberare personală, ca mod de a deveni, de a se subţia prin înţelegere şi participare la sentimentul estetic al vieţii?
Plin, gol şi plutire
Ne punem aceste întrebări numai pentru că expoziţia Nature v. 2.0, găzduită de locul mai sus-amintit*, sfârşeşte, inevitabil, a fi incomodă prin răspunsurile pe care le sugerează, fiind – cel puţin ca potenţial – revelatoare, „deşteptătoare”. În ultimă instanţă, nu natura externă ne priveşte de pe pereţii galeriei, ci o natură internă a omului aflată în profundă transformare. Natură practic dereglată prin asaltarea ei de către un flux informaţional digital de-a dreptul devastator – cei care au privit cu atenţie trilogia „Matrix” îşi amintesc fără doar şi poate lupta eroică şi fără şansă a căpitanului Mifune cu maşinile-caracatiţe: este imaginea cea mai grăitoare a unei lumi „clasice”, a unei naturi luptând tragic cu destinul, evident fără vreo şansă de biruinţă. Căci a depăşi acest torent teribil cere, pur şi simplu, metanoia, schimbarea firii. Până când omul nu va ajunge să-şi retrăiască adevărul existenţei ca pe o adevărată stare de graţie, lupta lui va fi întotdeauna perdantă, victoria iluzorie sau incompletă. Iar această expoziţie conceptuală ne spune că suntem, cumva, la mijlocul unei căi cu două direcţii, suntem tocmai în momentul alegerii: luăm pilula roşie şi adormim fericiţi pentru că totul este iluzie, este binecuvântare ignorantă, sau ne asumăm alegerea „blue” (cât dramatism conţine această nuanţă!) şi ne împotrivim falsei prefaceri pentru a ajunge, opintindu-ne, la lăuntrul nostru? Mai simplu, aproape duhovniceşte spus: alegem să ne desfătăm cu bogăţiile lumii şi să ne îngrăşăm pentru ca lumea să ne vadă avuţia (falsă) sau alegem să postim pentru a ne regăsi?
Din această dublă întrebare generică vine, credem, aerul lejer schizoid al ansamblului expus, septicul lui cu efluvii de clonare. Ceea ce vedem pare, mai mult decât imagine, chip al depărtării de ideea de natură, dedublare asumată în numele unui discutabil raţionalism estetic (am mai spus şi altădată, ideea de a te apropia de artă cu temei exclusiv raţional nu este doar o greşeală, ci chiar o pervertire a ideii de artă: arta nu demonstrează nimic matematic, ea ţine de blândeţea înţeleaptă, generoasă a deschiderii omului către lume). Şi nu expunem dubluri ale noastre „din fire” – adică lucruri care ne reprezintă pentru că „ies” din eul nostru interior firesc, ci dubluri-mesaj pe care le dorim impregnate de un sens „accidental”, efemer – acesta este, printre altele, şi motivul pentru care, adeseori, constatăm că „actorii plastici contemporani” nu au continuitate de substanţă, ci de eveniment, ca şi cum ar fi propagandişti cu mijloace culturale ale cutărei sau cutărei idei. (Chiar şi această expoziţie ar putea funcţiona, cu minime schimbări, ca manifest al vreunei mişcări eco.) În cel mai bun caz, în astfel de situaţii ne „neutralizăm” natura, în acele sensuri autodistructive pe care, acum aproape 50 de ani, le anticipa Konrad Lorenz. Natura ne devine îndepărtare – de sensibilitatea noastră, pe care ne-o reprimăm, de organicul firii care ne înconjura, până nu demult. Căci, să nu uităm, să nu ne amăgim: urbanizarea noastră este deja o abandonare a „naturii-mamă”, pe care o mai celebrăm, cu tristeţe, ca atunci când ne vizităm părinţii sau bunicii, încă „ai pământului”. Dintr-o astfel de privire, expoziţia din subsolul Căii Victoriei este de o melancolie acută, o petrecere pe drumul din urmă al cuiva apropiat – nu rudă, nu foarte bun amic, dar cunoştinţă care mereu ne-a fost în preajmă. „Strabismul” lui Maciei Rerek nu spune altceva: privim peste natură, ca să ajungem la oraş trebuie să călcăm pe ea, în cel mai bun caz să o ocolim. Vederile „concrete” ale Marinei Oprea sunt semne ale comemorării, clipe în care natura a „îngheţat obiectiv”, „Refugiul naturii”, trist şi însingurat, este imaginea ideii de „a salva ce se mai poate salva”... Iar peste toate, ca o emblemă a bolii cu care ne mândrim, avem instalaţia plutitoare a Liei Bira, artificiu glamoros cu gust de Carnaval de Rio – o festivitate obligatorie, sărăcă tocmai pentru efemerul ei, mereu zâmbitor, mereu pe cale de a se stinge...
Constantin Hostiuc
http://www.puterea.ro/special/hostiucartaro-de-re-rerum-natura-130624.html