ARTICOLE DE PRESĂ
text de ADRIANA OPREA
Una din cele mai bune definiții ale feminismului ( și riscante, dar merită din plin riscul ) este că feminismul se referă la orice altceva decât la femei, de fapt. Cred că expoziția Good Girls de la MNAC, curatoriată de Bojana Pejic și Olivia Nițiș, a fost una din expozițiile foarte importante ale lui 2013. Doar că trebuia să fie mai bună decât a fost. Mai bună în a arăta că nu despre ea e vorba, că nu la ea trebuie să ne oprim, deși o asemenea reflecție, asupra
expoziției ca atare, trebuie desigur făcută. Expoziții ca Good Girls sau ca Eu, en, ich (II)- Mituri – cea din 2013 de la Victoria Art Center din București, re-actarea interesantă a expoziției românești de pionierat pe probleme feministe și de gen din România postcomunistă a anului 1993 – ne vorbesc despre orice altceva decât despre ele însele. E adevărat că Good Girls a fost un eveniment internațional cu o largă distribuție de artiste femei care, în bună majoritate, nu se declară feministe. Spre deosebire de Eu, en, ich, care le-a readus laolaltă pe Magda Cârneci, Aurora Király, Marilena Preda-Sânc și Roxana Trestioreanu și care se bizuia astfel în ambele ei ediții pe artiste declarat sensibile la modul de gândire feminist, o gândire care, în modalități diferite, se oglindește în opera lor, fie că e vorba de artă vizuală, fie că e vorba, în cazul Magdei Cârneci, și de literatură. Dar a fost un noroc coincidența celor două evenimente, pentru că, deși mult diferită în concept, amploare, organizare, durată și miză, Good Girls nu a fost astfel lăsată singură în bătaia armei, singura expoziție de felul ei făcută în ultimele decenii în România. Cele două evenimente au fuzionat cumva într-unul și același focar, au atras și unul și altul atenția asupra problemei. Care e problema feminismului, de fapt? Ce vrea el de la noi? Ce ține atât de mult să ne arate din ceea ce nu știm deja? Putem relua în minte câteva lucrări din Good Girls nu atât prin recuzita lor vizuală, care ne-ar fi mult mai la îndemână, ci prin țesătura discursivă pe care o produc, indirectă. De altfel, Good Girls a a avut o carnozitate vizuală minunată dacă puneai ocheanul pe o lucrare sau alta, chiar și pe cele foarte conceptualizate – cu atât mai tari cu cât erau ele mai prezente în materialitatea obiectuală a expoziției – dar asta a fost o calitate a ei care se dilua entropic la scara întregii expoziții. Cel mai serios reproș adus ei a fost că a neglijat puțin calitatea producției vizuale, că a aglutinat cantitativ o mulțime de artiste uitând oarecum de exigența primă față de orice se întâmplă în lumea artei vizuale: că totul trebuie să arate impecabil, să arate cu adevărat bine. Dar chiar și așa, eu aș susține în continuare că în cazul acesta, poate mai mult decât în altele, trebuie privit la ținta săgeții, și mai puțin la felul în care e îmbrăcată săgeata însăși.
Câteva exemple. Anca Munteanu Rimnic are o lucrare excelentă, o țesătură simplă, brună, a cărei urzeală se deșiră ca și cum s-ar întâmpla în timp ce privirea noastră se abate, tot vizitând expoziția, asupra obiectului (Invention of Time Passed, as Carpet). De o aceeași finețe conceptuală, a doua lucrare care o prezintă pe artistă în expoziție ne arată un domn straniu în costum cu o barbă impozantă, care se cocârjează treptat pe măsură ce încearcă să vadă mai bine ceea ce pare a fi un tablou complet alb (Frame). Situația absolut rizibilă mă duce cu gândul la un leitmotiv al istoriei artei europene. Una vecchiarella, o femeie simplă, bătrână și divota, din volgo, e pusă în viețile povestite ale artiștilor din seicento să facă pe criticul de artă în fața unor imagini religioase și să zică ce-i place mai mult: Guido Reni sau Domenichino, de exemplu?
Faptul că ea, nu doar o femeie neinițiată, dar și cineva care, fiind o femeie a epocii ei, nu poate vorbi on public matters of high importance cum e arta, faptul că ea vorbește totuși detaliat, exprimă plăcere, tace sau pur și simplu plânge impresionată, indică spectatorul sensibil la efectele trăite ale imaginii, la affetti, la pasiunile umane pe care imaginea le suscită. Ceea ce devine un merit: spectatorul feminizat, permeabil, bun conductor nu doar de religiozitate, ci și de estetic, publicul sensibil. Într-adevăr, ea, femeia, în unele anecdote tace, nu spune nimic. Cu totul diferiă pare în schimb tăcerea mioapă a domnului relativ vârstnic și el din lucrarea Ancăi Munteanu Rimnic. Deși trimiterea la problematica, vastă, a privirii (gaze) în literatura feministă – privirea care e întotdeauna masculină, scopofilă, orientată asupra unui obiect vizual feminizat sau asupra unei femei obiectualizate prin vizualizare masculină – este clară.
http://www.revistaarta.ro/la-mujer-indocumentada-2/