ARTICOLE DE PRESĂ

ARTE VIZUALE. Mituri feminine, artă feministă

de Mihai Plămădeală

 

Galeria Victoria Art Center a găzduit, între 23 septembrie şi 19 octombrie 2013, expoziţia Eu, En, Ich (II) – Mituri, semnată de Marilena Preda-Sânc, Roxana Trestioreanu, Magda Cârneci şi Aurora Király. Titlul, care repetă pronumele eu în română, maghiară şi germană, a fost ales în 1993, cu ocazia unei prime expoziţii tematice, putem spune în acest moment, a seriei, realizate atunci de primele trei artiste enumerate. Evenimentul, comentat în urmă cu două decenii de Alexandra Titu, a fost susţinut, de această dată, prin text de Laura Grünberg. Apelînd la comunicatul de presă, în expoziţia asupra căreia ne-am oprit „este explorată tematica amplă a miturilor contemporane dintr-un punct de vedere feminin/feminist. De la mitul personal la mitul familial, de la mitul sociopolitic la mitul naţional, sînt abordate multimedial, cu tehnici vizuale moderne, seriile de identităţi suprapuse şi contradictorii, iluzionante şi tensionante, care ne constituie şi pe care trebuie să le transgresăm“.

 

În viziunea semnatarului, cel mai important aspect al proiectului este că lucrările se autosusţin din punct de vedere artistic, la nivel individual, dar şi ca instalaţie, în spaţiul avut la dispoziţie – moderna sală din Calea Victoriei, un fief al expoziţiilor conceptuale şi, în general, noncomerciale. Tema personală, a eului, se suprapune peste cea feministă pînă la contopire, cele două componente constituindu-se în mesaj unitar. Coerenţa şi continuitatea dimensiunilor militante şi artistice face ca expoziţia să poată fi receptată ca un tot. Ca paradox, exaltarea eului implică o viziune, să spunem centrifugală, în timp ce feminismul presupune relaţionarea cu societatea.

 

Într-un astfel de demers este deosebit de importantă păstrarea măsurii, a unei bune măsuri. A milita exclusiv în numele ideii că eşti femeie sau bărbat, că ai pielea neagră sau albă, că eşti scund ori înalt, homosexual sau heterosexual, că îţi place rozul ori albastrul şi aşa mai departe, nu înseamnă decît că doreşti obţinerea unor privilegii prin apartenenţă, nu prin fapte. Esenţa unui protest este recunoaşterea calităţilor reale, nu solicitarea avantajelor pe care le doreşti în modul cel mai sincer. Aşadar, dacă avem de-a face cu o acţiune artistică, este nevoie şi de artă. Pentru orice alt tip de manifestare, este suficientă ieşirea în stradă cu un banner.

 

Există, dincolo de definiţia de dicţionar a feminismului, o istorie a mişcării artistice feministe, apărută în Statele Unite în anii ’60 şi dezvoltată plenar în anii ’70. Programul Artei Feministe a fost redactat încă din 1971 de către Susan Boud, Dori Atlantis, Gail Escola, Vanalyne Green, Suzanne Lacy, Cay Lang, Karen LeCocq, Jan Lester, Chris Rush, Judy Schaefer, Henrietta Sparkman, Faith Wilding, Shawnee Wollenman, Nancy Youdelman şi Cheryl Zurilgen. În acelaşi an, Linda Nochlin publica astăzi celebrul eseu De ce nu avem mari artişti femei?. Am reprodus numele de mai sus în sprijinul ideii că ceea ce s-a întîmplat şi se întîmplă în România nu este o invenţie autohtonă sau un accident de parcurs, ci o iniţiativă salutară de import şi în acelaşi timp de aliniere la o tendinţă universală. Există consens la nivelul teoreticienilor de artă că feminismul reprezintă cea mai coerentă mişcare de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, aşa că putem vorbi la noi în ţară despre o încercare de recuperare a unei laturi mascate de comunism, din simplul motiv că era vorba despre emancipare, în general. Expoziţia de la Bucureşti demonstrează faptul că feminismul este mai degrabă o platformă, un mod de a face artă decît un curent. Remarcăm diversitatea stilistică şi tematică şi caracterul experimental, dublat magistral de cel ludic, demonstrat de expozantele de la Victoria Art Center. Artistele nu sînt presate de nici un factor de condiţionare, de concurenţă ori de alte tensiuni privind succesul. Un lucru este cert: mijloacele de expresie de sorginte postmodernă reprezintă reflexul îndepărtării de valorile artei occidentale recente, în speţă de modernism, în care rolul principal era jucat de bărbaţi. Avem, în schimb, idei şi imagini originale, constituite în direcţie viabilă a artei româneşti contemporane.

 

http://www.observatorcultural.ro/ARTE-VIZUALE.-Mituri-feminine-arta-feminista*articleID_29322-articles_details.html